Scrisoare deschisă membrilor clubului Gold Dragon

         De la bun început ţin să precizez faptul că nu-mi este uşor să scriu despre gândurile, stările şi sentimentele care m-au încercat dea lungul timpului ţinând cont de experienţele şi evenimentele de care am avut parte în toţi aceşti ani pe care i-am petrecut mai mult sau mai puţin alături de voi, şi cei care mi-aţi fost apropiaţi ştiu cât mi-a fost de greu. Aici mă opresc, pentru că nu sunt genul care să-mi plâng de milă, cei care m-au cunoscut mai bine ştiu adevărul şi este suficient. Dar cu siguranţă că toate smiorcăelile noastre pălesc în faţa tragediei trăite de unul dintre noi. Ce poate fi mai cumplit decât atunci când un părinte trebuie să-şi îngroape copilul, aici cuvintele îşi pierd consistenţa, durerea te copleşeşte şi rămâi împietrit, uimit de forţa, tăria şi credinţa unei tinere familii îndurerate. Trebuie să recunosc că după ani de zile, încă sunt profund marcat şi nu cred că eu aş fi putut traversa un astfel de eveniment cu atâta tărie şi demnitate. Am început aceste rânduri cu această mărturisire ca să înţelegeţi şi voi profunzimea celor ce urmează. În 2010 la întâlnirea din vară au fost şi ei acolo, stăteam în umbră şi-i priveam cu o totală admiraţie cum se jucau cu fetiţa lor, născută după tragicul eveniment, vedeam o familie frumoasă, unită, puternică, dar greu încercată. În acelaşi loc cu numai patru ani în urmă se jucau copii noştri, aveam în minte imaginea unui copil frumos, sănătos, ager şi zglobiu, care se bălăcea alături de copii mei, imagini care mi se derulau în minte, momente care mă răscoleau şi mă întorceau ca pe o mănuşă, îmi stăpâneam cu greu emoţiile ştiind că şi-n mintea lor amintirile erau vii iar durerea…………….., şi cu toate acestea ei au venit, nu au lipsit la nici o întâlnire, cât de greu a trebuit să le fie, nu şi-au făcut probleme că fetiţa este mică şi trebuie să stea în cort, au schimbat confortul de acasă, cu plăcerea de a petrece câteva zile alături de noi. Au stat toată perioada, nu au fost atât de ocupaţi ca alţii şi mi-au spus “ar trebui să ne vedem mai des”. La sfârşitul liturghiei din acea frumoasă duminică de august, de ziua Sfintei Fecioare Maria, unde ne-am adunat cu toţii, am vrut să le mulţumesc, că sunt alături de noi, dar trebuie să recunosc că am rămas fără cuvinte, îmi era teamă să nu le răscolesc amintirile, ce forţă şi ce calitate umană, câtă credinţă am văzut la aceşti oameni. Spre bucuria mea, altul a venit din statele unite, a traversat oceanul şi şi-a făcut timp să fie alături de noi. Şi dacă tot venii vorba, atunci când l-am anunţat de tragicul eveniment, mi-a spus; vin şi eu, nu pot să-i las, vreau să fiu alături de ei! Şi-a traversat din nou oceanul, nu-i place să vorbească mult, dar când ai nevoe de el, te trezeşti cu el lângă tine. Aceştia sunt oamenii despre care vreau şi despre care trebuie să vorbim, iar cei care au fost lângă mine ştiu despre ce şi mai ales despre cine vorbesc, sunt nenumărate exemplele de oameni deosebiţi care au făcut dovada calităţi şi demnităţi lor, oameni cu care mă mândresc şi mă simt onorat să-i am alături. Dar trebuie să mai spun ceva, mă văd nevoit să transmit un mesaj tuturor celor care nu au înţeles sau poate nu au vrut să înţeleagă gestul meu de a vă reuni periodic şi a crea astfel posibilitatea unei revederi între foştii şi actualii membri, o aşa numită întâlnire a generaţiilor. Trecând peste afirmaţia că aceste întâlniri nu sunt obligatorii ci opţionale, în mod evident fiecare decide după cum îi dictează sufletul şi mai ales mintea, iar dacă unii nu doresc să-şi revadă colegii sau au o problemă cu mine, îi priveşte direct şi personal. Aş merge mai departe chiar spunând că noi îi aşteptăm cu drag la întalnirile noastre, în speranţa că odată cu trecerea timpului putem face cu toţii dovada maturităţii lăsănd în urmă ambiţiile prosteşti, orgoliile imature pentru a ne bucura împreună de amintirile frumoase pe care le avem şi bineînteles de timpul care ne-a mai rămas.

         Dacă am făcut greşeli pe care nu le pot nega şi pe care bineînteles mi le asum în totalitate, cred cu convingere că ştie fiecare dintre voi că nu le-am făcut cu intenţia de a face rău. În sinea lui fiecare ştie, că dacă am acţionat într-un anume fel, în anumite situaţii am făcut-o cu scopul de ai proteja pe unii sau pe alţii şi în general echipa, pentru că în acele momente aşa am considerat că este mai bine pentru noi, ţinând cont de interesele majorităţii, şi bineînteles a clubului. Poate ar trebui să vă gândiţi şi la faptul că atunci când am preluat echipa aveam doar douăzeci de ani şi nu eram cu mult mai mare decât mulţi dintre voi, fără experienţă, dar cu o dorinţă uriaşă de a face şi desface. Practic putem spune că am crescut împreună, conştient fiind totuşi că unii dintre voi mă vor acuza de una sau de alta, nefiind suficient de informaţi, crezând că sunt în măsură să-şi dea cu părerea, în definitiv eram un club de arte marţiale, iar prietenia care sa legat prea repede între noi a fost, de unii, prost înţeleasă. De asemenea am realizat faptul că acţiunile şi deciziile mele nu erau îtodeauna foarte populare sau agreate de toată lumea, dar nici nu era acesta rolul şi rostul meu în această ecuaţie, de a fi simpatic sau popular, aveam cu totul altă responsabilitate. Unii bineînţeles au realizat asta şi m-au înţeles, ba chiar m-au susţinut, alţii însă, ……………! Complectaţi voi pe linia punctată. Cu toate astea din nefericire însă de multe ori atunci cand v-am atras atenţia asupara unor pericole, timpul a dovedit că am avut dreptate. Sincer aş fi preferat ca unii dintre voi să puteţi spune, “uite vezi ai greşit”, şi eu să pot să recunosc asta, ştiindu-vă totodată fericiţi şi mulţumiţi în dreptatea voastră şi a deciziilor voastre. Dar din păcate timpul a confirmat altceva şi spre durerea mea sinceră în câteva cazuri am avut dreptate şi culmea, chiar şi pentru asta am fost acuzat. Cu toate astea sper din tot sufletul ca în situaţiile la care fac referire să se schimbe în bine totul şi să aflu că sunteţi bine sănătoşi şi fericiţi, nu am putut niciodată să vă doresc altceva decât tot binele din lume, adică ce-mi doresc şi mie.

         Am auzit de asemenea afirmaţii care m-au surprins, cum ar fi: “Romi vrea să ne facă din nou program, să ne controleze viaţa”, etc. Pentru liniştea lor, le transmit că nici viaţa mea nu pot să o controlez cum aş vrea, dată fiind situaţia şi vremurile în care trăim, cum aş putea să îmi doresc să o controlez pe a voastră. Un sfat pentru aceia care mai pot gândi aşa: daţi-vă două palme, faceţi un duş rece, s-ar putea să vă reveniţi. Dorinţa mea reală şi sinceră este şi a fost tot timpul de a ne dezmorţi şi a vă aduce aminte că viaţa poate fi trăită şi altfel, de a petrece alături de voi o parte din puţinul timp liber pe care îl mai am, că încă suntem suficient de tineri să ne mişcăm şi să ne bucurăm împreună unii de alţii, de copii noştrii, care în multe cazuri nici nu se cunosc, să ne amintim de momentele frumoase petrecute împreună, despre care unii cred că nu se mai pot întoarce. Eu în mod evident sunt de altă părere, în definitiv totul depinde numai de noi, este adevărat însă că nu mai putem avea douzeci de ani, dar asta poate ne-ar ajuta să nu mai repetăm aceleaşi greşeli.

         Cârcotaşilor răutăcioşi le spun doar atât, nu trebuie decât să vă uitaţi pe site-ul clubului şi o să obsevaţi că istoria se scrie în continuare, am alături de mine copii superbi şi minunaţi aşa cum aţi fost şi voi cândva. Veţi fi poate uimiţi să constataţi că spre surprinderea multora, chiar în anii grei care s-au abătut şi asupra noastră, rezultetele bune şi foarte bune continuă să confirme valoarea acestui club şi a acestor copii minunaţi. Am alături prieteni adevăraţi, oameni de o calitate exemplară şi nu alerg în disperare după prietenia unora sau altora. Astfel aş putea să privesc doar prezentul şi viitorul, să întorc spatele trecutului cu atât mai mult cu cât trecutul îmi aminteşte şi de lucruri mai puţin plăcute pe care totuşi refuz să mi le apropii. Am tot sperat că odată cu trecerea timpului veţi înţelege cu toţii că tot ce astăzi numim GOLD DRAGON, s-a realizat cu foarte multă pasiune dar mai ales cu sacrificii. La început totul a fost doar un vis frumos, care în timp s-a transformat în ceva cu care astăzi ne mândrim cu toţii, să nu uităm că toţi am contribuit la asta.

         După cum dovedesc întâlnirile anterioare din 2003, 2006 şi 2010, pot spune cu convingere că ne-am format un grup cu mare apetit de natură, cu o dorinţă vie de a ne revedea, oameni care se bucură de fiecare clipă a reîntâlnirilor noastre şi alături de care savurez la maximum cele mai haioase, plăcute şi emoţionante amintiri pe care le-am trăit împreună, oameni care nu au uitat de unde au plecat. Dacă vreţi să fiu sincer până la capăt, personal pot să vă spun că îmi este dor de foarte mulţi dintre voi, motiv pentru care vă aştept cu drag, bineînteles există totuşi o condiţie elementară, să vreţi şi voi. Sunt oameni care au traversat oceanul sau continente pentru a fi împreună iar alţii nu au fost în stare să traverseze strada, ce pot să spun, ăştia suntem, dar poate totuşi mai putem schimba ceva până nu este prea târziu. Comoditatea, confortul pe care din fericire unii le-au obţinut nu trebuie să ne ţină departe unii de alţii. Dacă unii nu au putut înţelege asta până acum, mă gândesc că poate vor citi şi ei şi vor înţelege ceva, poate că ar trebui să merg şi eu mai departe, să nu-mi pese, cu siguranţă ar fi mai simplu, mai uşor, dar după cum ştim cu toţii, tot ce este uşor şi simplu nu are finalitate constructivă, deci poate că-mi pasă şi ar trebui să vă pese şi vouă.

         Spuneam în primul nostru documentar că timpul se scurge ca nisipul dintr-o clepsidră defectă şi ne duce spre un dezastru sufletesc, într-o zonă lipsită de valori reale unde încetul cu încetul realizăm că am pierdut punctul de sprijin şi echilibrul, chiar şi legătura cu Dumnezeu. Dacă nu ne facem timp pentru părinţi, nu suntem alături de copii noştri atunci când cresc, nu ne bucurăm de familie şi de prieteni, crezând că în zbuciumul nostru vom construi capitalismul autentic, marile averi, punând accent pe latura materilă, pentru a dovedi cine ştie ce, cine ştie cui, astfel scăpând din vedere cele mai esenţiale lucruri şi anume relaţiile inter-umane, capacitatea de a intereacţiona cu cei din jurul nostru. Ce este mai grav însă, este faptul că unele momente nu le mai putem întoarce şi nici nu le putem cumpăra cu toţii banii din lume, ele trebuie trăite la maximum atunci şi acolo unde ele se produc. Nu putem spune la nesfârşit: “nu am timp de nimic”, şi poate tot aşa nu mai avem timp să trăim cu adevărat. Ne închidem tot mai mult în noi, închinându-ne banului, puterii, raţiuni şi eprubetei, pentru că nu credem în nimic fără a experimenta sau cerceta. Refuzăm în mod auster, respingător şi agresiv orice formă de comunicare crezând că asta este soluţia salvatoare, dăm acelaşi exemplu copiilor noştri, pe care îi punem în centrul universului, considerând că cea mai bună educaţie este doza mare de tupeu, aroganţă şi multă agresivitate. Că doar ei vor fi viitorii lideri, toţi deodată şi în acelaşi timp, nu realizăm că şi aşa au probleme de comunicare, nu ştiu ce înseamnă respectul faţă de părinţi, dascăli şi de cei din jurul lor, ne îmbătăm cu apă rece, în realitate nu ne mai înţelegem nici pe noi, dar avem pretenţia să ne înţeleagă alţii. Dacă ăsta este viitorul şi asta este societatea modernă în formare, atunci nu sunt curios de această societate şi de falsele ei valori, şi cu siguranţă nu sunt curios de un astfel de viitor. Dar oare nu noi facem toate astea să se întâmple, adică fiecare dintre noi contribuie cu o picătură la acest ocean de ipocrizie şi indolenţă, de nepăsare şi neimplicare, ca pe urmă să ne plângem cât este de greu şi în ce lume trăim. În timp ce noi, cu atâta uşurinţă lăsăm în spate lumi, oameni, evenimente care au contribuit într-un fel sau altul la formarea noastră, la evoluţia noastră, şi o facem fără să clipim, fără a privi în urmă, fără remuşcări, trântim în urma noastră uşa destinului fără a ne gândi că în viaţă nu putem avea doar pretenţii, în primul rând avem responsabilităţi şi obligaţii pe care unii şi le asumă iar alţii printr-un act de laşitate le evită şi le resping. Dacă ne vizităm, o facem pe fugă pentru că, “suntem ocupaţi”, nu avem timp să ne ascultăm, să ne vorbim, să ne bucurăm împreună, s-a pierdut importanţa confesiunii, asta dovedeşte o totală lipsă de încredere, poate în multe cazuri justificată. Cât de trişti putem fi în sinea noastră? Cu idei şi impresii cum că: ne fură alţii gândurile, planurile, proiectele, afacerea, etc. Cât de jalnici am devenit, şi credeţi-mă încă mai este loc de mai rău, mai avem unde cădea. Ne plângem de criză, când criza este de fapt în minţile, sufletele şi în conştiinţele noastre, în realitate nu vrem să recunoaştem principalii vinovaţi pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Spunea cineva la un moment dat că: “omul de rând este modelat de evenimente, creştinul modelează el însuşi evenimetele.” Nu vreau să judec pe nimeni pentru că cu siguranţă ar trebui să încep cu mine şi toţi ar trebui să facem la fel. Este foarte uşor să arăţi cu degetul spre altul şi totodată foarte greu să te priveşti în oglindă, este totuşi un semnal de alarmă, cine ştie, poate pricepem ceva cu toţii. Se mai spunea: “să ne ferească Dumnezeu să trăim vremuri interesante”, eu spun că tocmai le trăim. Toată lumea vorbeşte de lipsa banilor, o realitate incontestabilă, de prăbuşirea pieţelor imobiliare, dizolvarea băncilor, etc., dar ce ar fi să vorbim mai mult despre noi, despre probleme noastre sufleteşti, despre neîncredere, despre prăbuşirile noastre, căderile şi decăderile noastre; este un subiect dificil? Ne este frică să dăm răspunsuri la astfel de întrebări? Cu siguranţă că da! Dacă adoptăm principiul struţului şi ne ascundem scăfârlia în nisip, nu înseamnă în nici un caz că dosul ne este protejat şi aşa am rezolvat orice problemă, reţineţi însă, că nu sunt mulţi cărora să le pese de noi.

         Îi evităm şi îi respingem pe toţi cei ce se plâng, pe cei ce-şi strigă durerea fără să ne gândim că oricare dintre noi într-o bună zi poate ajunge ca ei, ne ascundem în spatele uşilor închise crezând că suntem în siguranţă, unii avem o situaţie materială mai bună, dar oare până când şi cine sau ce ne conferă garanţia că lucrurile nu se vor schimba. Se pare că conştiinţele noastre au intrat într-un con de umbră, căutăm să le anesteziem, să nu ne doară, să nu mai simţim nimic, nu ne plac durerile, asta ne face tot mai superficiali, nepăsători, pierzând în timp adevăratele calităţi umane. Spun unii, concepte învechite, în timp ce alţii au fost biciuiţi, umiliţi, răstigniţi, maltrataţi prin puşcării, trăind iadul pe pământ şi au continuat să lupte pentru aceste concepte şi principii morale până în ultima clipă a vieţii lor, crezând, şi prin exemplul lor făcându-i şi pe alţii să creadă.

         Poate nu sunt cel mai în măsură să vorbesc despre toate astea pentru că nu cred că mă ridic la un astfel de nivel, pentru că despre mine nu am păreri prea strălucite, dar nu mă pot abţine, cănd văd tot ceea ce îmi este dat să văd în jurul meu. Văd la tot pasul chipuri împietrite de durere, suferinţă, priviri care şi-au pierdut strălucirea, lei îngenunchiaţi, suflete rătăcite, vulturi cu aripile frânte, şi-n umbra lor durerea; mai pot să tac? Îmi vine să urlu şi uneori chiar o fac, pînă când vom crede că suntem în siguranţă, că pe noi nu ne va ajunge din urmă nimic din toate astea.

         Aş vrea să pot să tac, să nu mai spun nimic, uneori chiar reuşesc, poate vă vine greu să credeţi, îmi este foarte greu să înţeleg ce ni se întâmplă deşi este foarte evident, se-ntâmplă tot ce merităm şi chiar mai puţin de atât.

         Revenind la ale noastre, trebuie să înţelegeţi cu toţii că nu pot accepta critici şi judecăţi de valoare cu privire la activităţile noastre comune din partea unora care nu au făcut mai nimic pentru cei din jurul lor, interesaţi fiind numai de ei şi de ce este mai bine pentru ei, fără să ţină cont de nimeni şi nimic. Echipa a fost pentru ei, doar un paravan, să se ascundă atunci când au fost hăituiţi, un loc unde să se încălzească atunci când le-a fost frig, au fost primiţi ca într-o familie, iar atunci când au plecat nu au spus nici mulţumesc, iar acum aşteaptă aplauze. Interesul lor a fost primordial şi unii şi-au urmărit scopul neluând în considerare efectele asupra celorlalţi. Nu spun că eu aş fi perfect, sau că nu aş fi greşit, nu afirm că nu o fac în continuare cu evidentă părere de rău, dar cu siguranţă îmi asum toate astea, încercând totodată să fac ceva, să fac ca lucrurile să se mişte, activităţi comune care să ne anime viaţa, să aducă puţină culoare şi optimism. Recunosc totodată că nu am reuşit întotdeauna să mă ridic la nivelul propriilor mele aşteptări dar am mai spus-o şi o repet nu sunt decât unul dintre voi, nu am avut niciodată pretenţia că aş fi mai mult sau mai mare. Nu sunt nici sfânt nici profet, am şi eu limitele mele ca oricare dintre voi, le recunosc şi mi le asum. Voi o faceţi? Cu toate acestea noi îi aşteptăm să se întoarcă din rătăcirile lor şi poate vom înţelegem cât de important este să iertăm.

         Am fost întotdeauna alături de voi, bineînteles atât cât am putut şi cât mi-aţi permis, sfaturi v-am dat dacă mi-aţi cerut, nu spun că au fost bune sau rele, fiecare după caz ştie, pentru că timpul a confirmat asta.

         Însă am încercat să transmit un mesaj, am promovat educaţia, respectul, bunul simţ, compasiunea şi bineînţeles credinţa, aşa am simţit şi aşa am gândit că este bine, să transmit valorile în care şi eu la rândul meu credeam, am încercat să consolidez valorile tradiţionale şi moral-creştine pe care şi eu la rândul meu am încercat să le urmez. Fără aceste calităţi nu poţi fi un adevărat campion, nu te poţi numi nici măcar om şi fără îndoială nu puteam realiza împreună ceea ce am realizat, mult sau puţin, fiecare apreciează cum doreşte.

         Este adevărat nu am tolerat indisciplina, lipsa de respect, ipocrizia, nesimţirea, individualismul, mârlănia şi evident cum era de aşteptat pentru asta am fost taxat, unii mă dispreţuiesc, mă contestă. Dar lor le transmit că mă pot judeca numai după ce privesc în urma lor, pe poteca pe care au venit şi numai după ce pot arăta ce au realizat ei înşişi ca să le confirme teoria.

         M-am plictisit să strig în pustiu, să atrag atenţia unor oameni care vor cu orice preţ să experimenteze singuri tehnica de a da cu capul, ca pe urmă să-mi reproşeze ori că nu am spus-o destul de ferm, ori că nu am strigat destul de tare. Oricum aş fi făcut pentru unii tot nu era suficient de bine, suficient de adevărat sau colorat. În definitiv cine sunt eu să dau sfaturi, sau să strig păzea că vine grinda, sau atenţie la prag? Cu siguranţă nu sunt nici mai bun dar nici mai rău decât cei ce mă contestă dar cu siguranţă sunt destul de bun pentru cei ce mă iubesc şi mă apreciează, aşa cum sunt. În concluzie sunt un om ca oricare altul. Diferenţele sunt pentru cunoscători, şi cu siguranţă nu sunt accesibile oricărui tiriplic care după o viaţă de beţie se trezeşte filozof într-o tristă mahmureală, unde ce să vezi, hai să criticăm, hai să judecăm, hai să facem mişto, dar în primul rând să evităm oglinda.

         Încercaţi să schimbaţi lucruri, să organizaţi evenimente, să faceţi planuri şi proiecte prin care să-i puneţi în mişcare pe cei din jur, să fiţi sinceri cu voi înşivă şi mai ales cu cei din jurul vostru şi poate aşa veţi înţelege cât este de greu, cât veţi fi de apreciaţi şi respectaţi pentru asta. Sunt total nedumerit şi dea dreptul uluit, pentru că atunci când am strigat „atenţie că vine grinda” am fost acuzat, că de ce am avertizat, după ce a pălit grinda, mi sa reproşat acelaşi lucru, poate mă lămureşte cineva! Cert este că unii ori sunt beţi şi se visează treji, ori sunt treji şi se visează beţi, oricum ai da-o tot prost iese. Unii se lovesc cu cărămida-n piept şi spun că au coloană vertebrală, acuzându-mă pe mine pentru nefericira lor, în realitate se mint singuri neavând curajul să recunoască că sunt victimele propriilor decizii. După părerea mea, a avea coloană vertebrală înseamnă exact opusul. Şi uite aşa iar mi-am bătut un cui în talpă să-mi ţină de urât, că pentru cei ce le este cămaşă, le voi fi şi mai antipatic, numai că nu au înţeles un lucru, că treaba mea nu este şi nu era să fiu simpatic.

         Sau poate vreţi să vorbim despre dezamăgire sau trădare, sunt subiecte sensibile şi răni care poate mai dor, chiar dacă personal eu am iertat şi o spun sincer fără ezitare. Cu siguranţă că la un moment dat fiecare dintre noi găsim un cuibuşor de nebunii, o gură de rai pe un picior de plai, doar că nu toţi renunţăm atât de uşor la ceea ce cândva părea important. Cu câtă uşurinţă pot unii să întoarcă spatele, să plece fără a privi înapoi la cei cu care până mai ieri lucrau la diferite proiecte, planuri comune şi pe nepusă masă, pe neaşteptate fără nici o explicaţie sau motiv anume au trântit uşa şi duşi au fost. Trădare, dezamăgire sunt singurele cuvinte care îmi vin în minte, să vă descriu sentimentul, poate ar fi prea mult, dar sunt convins că măcar odată în viaţă i-aţi simţit şi voi gustul amar, iar dacă nu, să nu fiţi prea curioşi, pentru că puteţi să mă credeţi pe cuvânt, rău mai este. De câte ori v-aţi pus în locul meu şi aţi încercat să înţelegeţi şi să vedeţi mai mult decât se vedea din exterior.

         Trădarea doare cu atât mai mult cu cât vine din partea unora cu care credeai că poţi merge până la capătul lumii şi brusc te vezi obligat să constaţi că în realitate nu poţi trece cu ei nici strada. Şi atunci ce vom putea spune despre noi, dezbrăcaţi de toate fiţele, mofturile şi cu o mare doză de mândrie. Poate a venit timpul să ne trezim, să ne revenim din această letargie, să fim mai profunzi, mai atenţi şi deloc superficiali. Vă îndemn la meditaţie, este doar un exerciţiu de gândire, nu vă costă decât puţin timp, în schimb poate reuşiţi să vă recâştigaţi viaţa dorită, dar pierdută poate pentru un timp. Nu trebuie decât să căutăm în noi resurse pentru că cu siguranţă le avem, intenţia şi gestul de-a face primii paşii necesari unii spre ceilalţi şi nu a aştepta întotdeauna să-i facă alţii. Nimeni nu poate face în locul nostru ceea ce este de datoria noastră să facem, să înfrunţi viaţa este o mare provocare, dar să te înfrunţi pe tine însuţi este o adevărată virtute, începutul înţelepciunii, este faza aceea scurtă dinaintea senilităţii, unde unii trec şi zăbovesc, alţii doar trec, pentru alţii însă, ori vine prea târziu şi pleacă prea devreme, ori pur şi simplu întârzie să apară, ori se lasă prea mult aşteptată şi se trezesc direct în faza următoare. Lăsând gluma la o parte, doar aşa îţi vei da seama cu adevărat cine eşti, de unde vii şi încotro te îndrepţi, poate contează, pentru că de fapt războiul pe care îl porţi cu cei din jurul tău este în realitate războiul pe care îl duci cu tine însuţi. Împacă-te cu tine şi cu siguranţă te vei împăca cu restul lumii. Bătrânii noştrii cu siguranţă au fost înţelepţi când au spus; dacă semeni vânt culegi furtună, şi adevărul este că fiecare culegem ce semănăm şi nu putem acuza pe nimeni de nereuşitele sau insuccesele noastre. Şi eu sunt în plin război, nu-mi este uşor dar trebuie să recunosc, este bineînţeles războiul meu, deci problema mea, deci trăiesc. Dacă nu înţelegeţi despre ce vorbesc intraţi mai des pe site-ul nostru şi al vostru www.golddragon.ro, pe mine mă ajută, mă face să merg mai departe, să îi apreciez mai mult pe cei cu care lucrez şi îmi trezeşte amintiri plăcute pentru care pot să spun astăzi că a meritat totul şi aici nu mă refer doar la medalii şi la rezultatele profesionale, ci mă refer în primul rând la toate acele experienţe de neuitat pe care le-am trăit împreună, pentru că în realitate despre asta vorbeşte povestea noastră. Sunt atât de multe lucruri care ne leagă, atâtea amintiri care ne unesc, asta este tot ce contează pentru mine, probabil sunt un romantic incurabil, dar mă tratez, bârfele discuţiile paralele, obrăzniciile răutăcioase nu mă mai ating ca pe vremuri. Am reuşit să înţeleg că orice ai face nu-i poţi împăca pe toţi, în definitiv nici nu cred că-mi mai doresc asta, în realitate dacă lucrurile nu se mişcă din interior, dacă nu simţim vibraţia, totul este în zadar şi trebuie să recunosc totuşi că mă mai încearcă însă un uşor sentiment de tristeţe.

         Ce pot simţii văzând că unii mă ocolesc pe stradă şi nu au curajul să mă privească în ochi, în timp ce alţii traverseză oceane, continente ca să mă strângă în braţe. Nu îmi este uşor să aştern pe hârtie toate aceste gânduri, sentimente, stări care mi-au marcat existenţa, şi sunt convins că într-o oarecare măsură v-au marcat şi pe voi, dar poate tocmai acesta este motivul care m-a determinat să le transmit mai departe şi nu sunt sigur nici acum dacă fac bine sau nu, dar mă ştiţi, uneori nu mă pot abţine, iar un exerciţiu de sinceritate nu strică nimănui. Ar trebui să-l încercaţi şi voi, bineînţeles dacă aveţi timp! Este ca o terapie, atunci când singur încerci să te redescoperi pe tine şi astfel cu siguranţă vei reuşi să îi vezi cu alţi ochi şi pe cei din jurul tău.

         Pentru mine GOLD DRAGON, rămâne o frumoasă poveste de viaţă, cu suişuri şi coborâşuri, cu potigniri şi bâlbâeli, dar tocmai astea sunt sarea şi piperul, o poveste scrisă de voi, sportivi de excepţie oameni adevăraţi. Unii aţi reuşit să vă depăşiţi cu mult condiţia şi limitele, aţi scris o adevărată pagină de istorie, dar pe care nu o înţelege toată lumea, poate pentru că nu este scrisă pentru toată lumea. Au fost şi bune şi rele, am putea spune că este un semn de normalitate, dacă ţinem cont de condiţia umană, important este ce vrem să ne amintim cu adevărat, ce contează pentru noi mai mult. Este prima şi ultima oară când vă scriu, am ales această formă de comunicare, fiind singura capabilă să ajungă la fiecare dintre voi, pentru a o citi în tihnă şi pe îndelete. Am scris aceste rânduri în speranţa că dincolo de glume şi ironii, fiecare va înţelege mesajul real, cel din spatele cuvintelor.

         Vă felicit şi vă sunt recunoscător, tuturor, că am avut plăcerea şi de ce nu, onoarea să vă cunosc, să vă am alături şi să lucrez cu voi! A fost şansa unică de a experimenta procesul ireversibil de cădere a părului,(glumesc)!

         În final vă doresc tuturor, tot ce-mi doresc şi mie, sănătate, fericire, BUNUL DUMNEZEU să vă binecuvânteze, şi un călduros, LA MULŢI ANI!!! Cu drag Romi

03.01.2012